România nu mai suferă doar din cauza lipsei banilor. Suferă din cauza lipsei de continuitate, profesionalism, responsabilitate și predictibilitate în actul de conducere. Guvernele se schimbă, majoritățile se reașază, miniștrii vin și pleacă, măsurile fiscale sunt modificate, promisiunile sunt reinterpretate, iar cetățeanului i se cere de fiecare dată să achite nota de plată.

Instabilitatea politică a devenit deja o problemă economică. România traversează din nou o criză de guvernare, fără o majoritate parlamentară clară, iar această fragilitate este urmărită inclusiv de agențiile internaționale de rating. 

România se află la limita inferioară a categoriei recomandate investițiilor. S&P menține ratingul BBB, cu perspectivă negativă, iar o retrogradare cu o treaptă ar coborî ratingul acordat de această agenție în categoria speculativă „junk”. Moody’s și Fitch au păstrat până acum România în categoria „investment grade”, dar cu perspectivă negativă. Pe 2 octombrie 2026, S&P urmează să publice o nouă evaluare. În aceste zile, reprezentanții agenției discută la București cu autoritățile despre deficit, datorie, costurile finanțării și capacitatea României de a continua consolidarea fiscală.

Trebuie spus foarte clar: România nu este astăzi în „junk”. Dar simplul fapt că discutăm serios despre acest risc ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru orice conducere responsabilă. Pentru că un stat nu ajunge în această situație peste noapte. Ajunge prin acumularea unor dezechilibre, prin deficite repetate, datorie în creștere, reforme amânate și lipsă de predictibilitate.

Comisia Europeană estimează pentru România o creștere economică de numai 0,1% în 2026, după 0,7% în 2025. Deficitul bugetar, deși în scădere, este proiectat la aproximativ 6,2% din PIB în 2026, iar datoria publică ar putea ajunge la aproximativ 63,3% din PIB în 2027. România rămâne în procedura europeană de deficit excesiv. Cu alte cuvinte, am ajuns într-o situație absurdă. Economia aproape stagnează, iar statul continuă să aibă nevoie de deficite uriașe.

Una dintre cele mai grave probleme este chiar statul pe care îl finanțăm. Datele prezentate în septembrie indică 1.868 de companii de stat (întreprinderi publice). Dintre acestea, 533 nu își depuseseră la termen situațiile financiare, motiv pentru care nici măcar nu puteau fi evaluate corespunzător în procesul de restructurare. Aici apare întrebarea pe care politica românească o evită de decenii. De câte companii are nevoie statul român și câte există doar pentru că nimeni nu a avut curajul să le închidă, să le restructureze sau să le profesionalizeze?

Nu toate companiile de stat sunt pierzătoare și ar fi incorect să le punem în aceeași categorie. România are și companii publice strategice și profitabile. Problema este că acolo unde o societate publică acumulează pierderi, funcții, consilii de administrație și costuri fără justificare economică, pierderea nu dispare. Este transferată contribuabilului. Există chiar companii pentru care statul recunoaște explicit eșecul. 

Într-o economie normală, performanța decide supraviețuirea unei întreprinderi. În economia administrată politic, prea des supraviețuirea instituției precedă întrebarea despre performanță.

Educația: factura pe care o vom plăti peste zece sau douăzeci de ani 

Poate cea mai periculoasă criză este însă cea care nu produce panică la bursă și nu apare imediat în cursul valutar: EDUCAȚIA.

Testele PISA 2025 arată pentru România rezultate mult sub media OECD. La științe, elevii români au obținut în medie 425 de puncte, față de 482 media OECD, iar aproximativ 45,8% dintre elevii români sunt sub nivelul de bază de competență în acest domeniu.

Față de PISA 2022, România a pierdut aproximativ 16 puncte la citire și 9 puncte la matematică. 

OECD avertizează și asupra abandonului școlar, iar datele europene arată că România avea în 2024 cea mai ridicată rată de părăsire timpurie a educației din UE.... aproximativ 16%, față de 9% media europeană. Și atunci apare întrebarea fundamentală. Ce fel de economie vrem să construim peste 15 ani cu elevii pe care nu reușim să-i educăm astăzi?

Putem construi autostrăzi, spitale, fabrici și centre de cercetare. Dar fără oameni suficient de bine pregătiți să le proiecteze, administreze și dezvolte, infrastructura nu produce singură civilizație.

România nu duce lipsă de instituții. Duce lipsă de răspundere

Avem ministere, agenții, autorități, companii naționale, societăți locale, consilii de administrație, directori, secretari de stat și structuri de control.

Avem strategii.

Avem programe.

Avem reforme.

Avem PNRR.

Avem fonduri europene.

Ceea ce lipsește prea des este legătura brutal de simplă dintre funcție, rezultat și răspundere.

Dacă o companie privată pierde bani ani la rând, dispare sau se restructurează.

Dacă un manager privat ratează repetat obiectivele, este schimbat.

Dacă o investiție privată nu produce rezultatul estimat, cineva suportă pierderea.

În administrația publică românească, pierderea poate deveni deficit, deficitul devine datorie, datoria produce dobândă, iar datoria și dobânda sunt plătite doar de cetățean. Aceasta este una dintre marile patologii ale statului român. Costul neperformanței este socializat, dar responsabilitatea rămâne aproape întotdeauna anonimă. Și tot cetățeanul este chemat să repare statul! Când bugetul nu mai rezistă, soluția cea mai simplă devine majorarea taxelor, înghețarea veniturilor, reducerea unor cheltuieli sau introducerea altor obligații.

Comisia Europeană arată că ajustarea fiscală din ultimii ani a inclus majorări de TVA, extinderea bazei contribuțiilor de sănătate, creșteri de accize și impozit pe dividende, precum și înghețări nominale ale salariilor și pensiilor. 

Dar, înainte să întrebi cetățeanul cât mai poate plăti, există o întrebare mult mai incomodă. Statul a demonstrat că a eliminat tot ceea ce putea elimina din propria ineficiență? A restructurat companiile inutile? A profesionalizat managementul public? A eliminat suprapunerile administrative? A legat salarizarea conducerilor de performanță? A măsurat ce primește societatea pentru fiecare leu cheltuit? Dacă răspunsul este incomplet, atunci problema României nu mai este exclusiv fiscală. Este una de guvernanță.

România are nevoie de stabilitate, dar stabilitatea fără competență nu este suficientă Nu avem nevoie doar de un guvern care să reziste. Avem nevoie de un stat care să funcționeze. De administrație profesionalizată. De întreprinderi publice evaluate economic. De educație măsurată prin ceea ce știe absolventul, nu prin numărul diplomelor eliberate. De politici fiscale previzibile. De investiții evaluate prin rezultate. De conducători care să răspundă pentru ceea ce promit și pentru ceea ce execută.

Pentru că adevărata amenințare pentru România nu este doar un eventual calificativ „junk”. „Junk” este doar calificativul financiar pe care îl poate da o agenție. Mult mai periculos este momentul în care ne obișnuim noi înșine cu neperformanța: cu deficitul permanent, cu improvizația administrativă, cu școala care produce prea puțină competență și cu instituția publică în care nimeni nu răspunde pentru rezultat.

România nu este condamnată economic. Are resurse, capital uman, apartenență la Uniunea Europeană, acces la fonduri europene și sectoare private competitive. Dar timpul nu mai poate fi administrat precum bugetele proaste, prin rostogolirea problemei către anul următor.

România nu mai are nevoie de încă o generație de promisiuni. Are nevoie de o generație de rezultate.

Cătălin GHERZAN