83Pentru a putea vorbi cu toată tăria și convingerea despre  post și foloasele lui, consider că trebuie să mergem mai întâi la temelia pe care el a fost așezat, și anume la Sfânta Scriptură sau Biblia Ortodoxă.Postul este o poruncă divină pe care o găsim formulată chiar de la începutul Creației, când Dumnezeu se adresează primului om zicându-i: "Din toți pomii din Rai să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit" (Fa¬cerea 2, 16-17). Aceasta îl îndreptățește pe Sfântul Vasile cel Mare să afirme că "postul este de aceeași vârstă cu omenirea, pentru că el a fost legalizat în Paradis".
Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează în amănunt dispozițiile privitoare la post în Vechiul Testament, precizând mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curățirii sau ispășirii din ziua a zecea a lu¬nii a șaptea, când sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32): "Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: în luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii să postiți...; Aceasta este pentru voi zi de odihnă, să postiți din seara zilei...". La acestea s-au adăugat alte posturi generale în diverse luni (a patra, a cincea, a șasea și a zecea). Toate aceste posturi erau de câte o singură zi. Cu vremea, evreii au ajuns să postească în fiecare lună câte o zi, iar cei mai zeloși (fariseii), câte două zile pe săptămână, luni și joi: "Postesc de două ori pe săptămână..." (Luca 18, 12). Vechiul Testament mai amintește și de posturi generale speciale, practicate și în diverse împrejurări triste din viața poporului evreu sau pentru înlăturarea unor pedepse divine  "Atunci toți fii lui Israel și tot poporul au plecat și au postit în ziua aceea până seara..." (Judecători 20, 26) ; "În anul al cincilea al lui Ioiachim fiul lui Iosia, regele lui Iuda, în luna a opta, a vestit post înaintea feței Domnului pentru tot poporul..." (Ieremia 36, 9); "Și acum zice Domnul, întoarceți-vă la mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu tânguire" ( Ioil 2, 12). De asemenea, în Vechiul Testa¬ment se practică și postul particular sau individual, cum este cel al lui Moise de 40 de zile - "Și s-a suit Moise pe munte și a intrat în mijlocul norului și a stat Moise pe munte 40 de zile și 40 de nopți" (Ieșire 24, 18), al lui Daniil în Babilon, de trei săptămâni - "În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni de zile în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea și cu miresme nu m-am uns până ce nu s-au împlinit trei săptămâni de zile" (Daniel 10, 2-3), și al prorociței Ana - "Și ea era văduvă... slujind noaptea și ziua în post și rugăciuni" (Luca 2,37). Atât posturile generale cât și cele particulare erau însoțite de acte de pocăință, postul urmărind smerenia în fața lui Dumnezeu și diminuarea pof¬telor trupești.
Mântuitorul Iisus Hristos a postit și El înainte de începutul activității Sale publice. După postul Său de 40 de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelație în procesul de desăvârșire morală (Matei 4, 1-21). El a învățat și pe ucenicii Săi cum să postească, accentuând starea sufletească corespunzătoare acestui act care nu trebuie făcut de formă (Matei 6, 16-18). De asemenea, El a arătat că postul trebuie în¬soțit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului. "Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post "  (Marcu 9, 29). De altfel, în multe locuri din Noul Testa¬ment, postul este recomandat ca mijloc de îndreptare, de elevație spiri¬tuală și de pocăință: "Și pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis... și hirotonindu-le preoți în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră." (Fapte 13, 2 ; 14, 23).
După exemplul Mântuitorului, postul a fost practicat și de Sfinții Apostoli, mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Și au postit și au învățat și pe ucenicii și urmașii lor să practice postul unit cu rugăciunea "Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea că să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre.” ( I Cor. 7, 5; II Cor. 6,5)

Postul creștin ortodox
Fiecare sărbătoare mare a creștinilor este precedată de o perioadă de pregătire, pentru a o celebra așa cum se cuvine, pentru a ne da seama mult mai bine de importanța ei dar și pentru a o întâmpina cu sufletele cât mai curate de patimi. Această perioadă în care noi ne pregătim sufletul și trupul pentru întâmpinarea marilor sărbători ale creștinătății o numim "perioada de post".
Biserica ortodoxă are rânduite patru perioade de post: postul Crăciunului, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, al Sfintei Marii și Postul Sfintelor Paști sau Postul Mare, în care ne aflăm chiar în perioada aceasta. Pe lângă aceste perioade mai lungi de Post, Biserica Ortodoxă are rânduite și anumite zile din cursul săptămânii în care postim: miercuri și vineri, iar în mănăstiri se postește chiar și luni.
Lunea se postește pentru sănătate şi pentru paza îngerilor (de obicei în mănăstiri și benevol pentru creștini); miercurea, în amintirea vânzării Domnului, iar vinerea postim în cinstea înfricoşatelor şi mântuitoarelor Patimi ale Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dat fiind faptul că cea mai mare sărbătoare a creștinilor este Slăvita Înviere a Domnului IIsus Hristos, ea trebuie întâmpinată cu o pregătire pe măsura: post, rugăciune și spovedanie.
Precum bine se știe, postul este reținerea totală sau parțială de la anumite alimente și băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral. Această reținere de la mâncăruri și băuturi trebuie însă însoțită și de reținerea de la gânduri, pofte, patimi și fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoțit de post sufletesc.
Postul Paștelui a fost instituit în cinstea Patimilor și Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, prin care noi am fost mântuiți, și nu reprezintă doar abținere de la anumite alimente, ci înseamnă și îndreptare sufletească, prin spovedanie și fapte bune.
Postul Mare este un eveniment spiritual în viața noastră, o perioadă de pregătire deosebită. Este mare nu doar prin lungime, ci este mare tocmai prin importanța sa deosebită.
Postim pentru a putea birui patimile, pentru a crește în dragoste față de aproapele nostru și pentru a ne putea ruga lui Dumnezeu cu o inimă mai curată; postim pentru păcatele noastre, în semn de pocăință și de ascultare, întorcându-ne din "țara străină" în care am risipit viața noastră. Postim pentru că păcătuim adesea, cu gândul, cu cuvântul și cu lucrul (fapta); chiar de am birui însă toate patimile, tot am mai avea nevoie de post, spre a nu cădea din nou în aceleași păcate.
Trebuie să fim conștienți că lipsirea pentru un timp de anumite alimente, este cel mai mic lucru pe care suntem datori să îl facem în vremea postului. Postul strict alimentar este lipsit de roade duhovnicești și nu rămâne decât la stadiul de dietă alimentară, căci nevoința trupească luată în sine, adică neînsoțită de lupta cu patimile, nu ne arată mai buni decât diavolii, care niciodată nu mănâncă, ci postesc neîncetat de hrană, dar fac numai fapte rele. Postul strict alimentar este, de fapt, un regim, bun numai pentru sănătatea trupului, drept pentru care, primirea Împărtășaniei după un astfel de post se face cumva fără o pregătire adevărată.
Mai ales în vremea postului, când sufletul nostru poate lucra mai cu putere, suntem datori să îndepărtam din noi gândurile cele rele și pornirile cele pătimașe. Când trupul este hrănit cu măsură, sufletul capătă putere asupra acestuia și se străduiește mai cu putere să scoată din el înclinările cele spre păcat.

Să postim de păcate!
Postim cu adevărat atunci când harul lui Dumnezeu se arată lucrător în noi, când ajungem să ne vedem păcatele, când scăpăm de câte o patimă și când ne sunt mai dragi rugăciunea și liniștirea.
Dacă postirea de la păcate nu trebuie să înceteze niciodată, cu atât mai mult, în vremea postului trupesc, ea trebuie avută în vedere de cel care postește. Într-o cântare de pocăință, sufletul celui credincios se roagă, zicând: "Postește de răutate, suflete al meu, desfătându-te întru dumnezeiască dragoste; deschide ușa la toate felurile de bine, încuind intrarea răutății, prin înfrânare și prin rugăciune."
Atâta timp cât omul este alcătuit din două părți (trup și suflet), postul trebuie să fie și el din două părți (post trupesc și post sufletesc); precum trupul nu se poate despărți de suflet în această viață, tot așa, nici postul trupesc nu trebuie despărțit de postul sufletesc, precum spune o cântare bisericească: "Nu se cuvine să postești numai cu gura, ci și cu ochii, cu auzul, cu picioarele, cu mâinile și cu toate mădularele trupului tău."
Postul cel trupesc trebuie să fie însoțit întotdeauna de lupta cu patimile și de lucrarea virtuților: despărțirea de răutate, înfrânarea limbii, reținerea de la mânie, fuga de certuri, ferirea de defăimări și de minciuni. Astfel, creștinul este dator să practice simultan toate virtuțile, pe cele sufletești și pe cele trupești, după cum spune o cântare a Bisericii: "Postul cel curat este depărtarea de păcate, înstrăinarea de patimi, dragostea cea către Dumnezeu, grija de rugăciune, lacrimile cu străpungere și îngrijirea de săraci; căci așa a poruncit Hristos, în Scripturi."

Slujbe deosebite în timpul Postului Mare
În perioada postului Sfintelor Paști, se săvârșesc slujbe foarte frumoase, care ne aduc aminte de starea permanentă de pocăință în care trebuie să ne aflăm. Amintim între acestea: Canonul de pocăința al Sfântului Andrei Criteanul, Slujba Sfântului Maslu de obște, săvârșită în biserici pentru tămăduirea patimilor noastre sufletești și trupești, Slujba Acatistului. Aceste slujbe, culminează cu Deniile din ultima săptămână a postului, numită și Săptămâna Mare. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt: Denia celor doisprezece evanghelii și Denia Prohodului Domnului. După acestea urmează Prăznuirea Sfintei Învieri, care se săvârșește în biserici la ora 12.00 noaptea, o slujbă deosebită, în cadrul căreia fiecare creștin primește lumina sfântă a Învierii.
În această perioadă a postului se rostește o rugăciune specifică acestuia,  și anume rugăciunea Sfântului Efrem Sirul:
“Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-mi-l mie, sluga Ta.
Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe aproapele meu. Că binecuvântat ești Tu în vecii vecilor. Amin!”
Această rugăciune este însoțită de trei metanii mari, ca semn al căderii și al ridicării omului din păcat!
Postul Paștelui, deși este cel mai aspru dintre toate cele patru posturi mari de peste an, are  două dezlegări la pește: de Buna Vestire și de Florii. Aceste dezlegări se fac pentru a da o notă de bucurie duhovnicească celor două mari sărbători deosebit de importante pentru creștini.

Postul și spovedania, calea către Sfânta Împărtășanie
Sf. Spovedanie, numită și Sf. Mărturisire sau Pocăința, e una din cele 7 Sf. Taine ale Bisericii Domnului Hristos, importantă pentru mântuire ca și Sf. Botez. Sf. Botez spală și iartă păcatul strămoșesc și toate păcatele personale făcute de la naștere și până la Botez, iar Taina Mărturisirii dezleagă și iartă toate păcatele făcute de la Botez și de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii. De aceea, Sf. Spovedanie se mai numește și „al doilea botez“.
Sfânta Taină a Pocăinței sau a Spovedaniei este întemeiată de Mântuitorul Hristos după Învierea  Sa din morți, când, arătându-Se ucenicilor și suflând asupra lor, le-a zis: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute“ (Ioan 20, 21-23). Iar altădată a zis tot celor 12: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri“ (Matei 18, 18).
Puterea iertării păcatelor o are numai Atotputernicul Dumnezeu; dar cum Dumnezeu-Omul Iisus Hristos (Care a iertat păcatele multor căiți, cât a fost pe pământ), la 40 de zile după Învierea Sa, urma să Se înalțe cu trupul îndumnezeit la ceruri, a învestit cu această dumnezeiască putere pe sfinții Săi ucenici și apostoli și, prin ei, peste veacuri, pe arhierei și preoți.
Spovedania, ca si postul, a fost necesară de la începutul neamului omenesc, din rai. După ce, mâncând din pomul oprit, Adam și Eva s-au rușinat, s-au acoperit cu frunze și s-au ascuns printre pomii raiului, la glasul lui Dumnezeu („Adame, unde ești?“), Adam a răspuns: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns“. Și i-a zis Dumnezeu: „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?“. Dumnezeu a vrut să-l ajute prin întrebări (ca și duhovnicul pe credincios, la spovedanie), să se spovedească și să se căiască, dar ei, aruncând vina unul pe altul și grăind cu vicleșug, au fost mai degrabă și mai aspru pedepsiți.
Să nu creadă cineva că, pentru a se pocăi, trebuie să treacă la secta pocăiților. Doamne ferește! Aceia nu sunt pocăiți, ci rătăciți. Sf. Taină a Pocăinței sau a spovedaniei, o are numai Biserica, prin urmașii Apostolilor, care sunt arhiereii și preoții. În Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, nu preotul iartă prin puterea sa păcatele creștinului, ci harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea preotului, el fiind numai un administrator al acestui har; căci doar este auzit zicând: „... iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale“. „Al preotului este numai a deschide gura, iar restul, harul le lucrează“, zice Sf. Ioan Gură de Aur. În greacă, pocăință se cheamă metanoia, iar pe românește cuvântul acesta înseamnă „schimbare“, „înnoire“. Acest lucru îl așteaptă bunul Dumnezeu de la noi când ne mărturisim/pocăim.

Ca să primim cu adevărat iertarea păcatelor, mărturisirea sau spovedania trebuie făcută astfel:
1) Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârșite de la ultima spovedanie și să nu se ascundă nimic din cele făptuite, nici să fie spuse cu jumătăți de măsură, cu ezitare, ci complet, pe șleau.
2) Spovedania să fie sinceră și făcută de bunăvoie, să o simți ca pe o necesitate, ca pe o foame a sufletului tău.
3) Spovedania trebuie sa fie secretă, făcută în taina, adică individuală, iar nu colectivă.
4) Spovedania trebuie făcută cu umilință și cu zdrobire de inimă, adică să ne căim, să ne pară rău pentru păcatele săvârșite și să dorim sincer a nu le mai face. Simpla mărturisire superficială sau înșirare a păcatelor, fără pocăință adevărată și fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel“ (Luca 13, 5).
Idealul este că, de nu se va putea îndrepta total dintr-o dată, cel puțin să se vadă sincera bună-intenție, adică de la o mărturisire până la cealaltă creștinul să se ostenească a-și îndrepta cât mai mult posibil viața, desăvârșindu-se în virtute; căci, atenție: fără îndreptare, nu este iertare. Acum, dacă mărturisirea a întrunit aceste condiții, urmează punctul culminant:
5) Când preotul duhovnic, cu epitrahirul și mâinile pe capul penitentului, rostește formula dezlegării păcatelor; cel mai fericit moment, de ușurare și bucurie sufletească. Apoi duhovnicul, de la caz la caz, uneori dă și un canon de făcut, care poate să se refere, de exemplu, la rugăciuni mai multe, cu stăruință și evlavie, citiri de cărți sfinte, metanii, zile de post cu ajunare, fapte de milostenie etc, cel mai aspru canon fiind oprirea pentru un anumit timp de la Sf. Împărtășanie; de obicei, până ce creștinul se îndreaptă, până ce duhovnicul constată că s-a vindecat rana păcatului; iar pentru anumite păcate grele - strigătoare la cer - ca avorturile, canonul (ispășirea) durează mai mulți ani. Epitimiile (adică certarea sau canonul) nu sunt un scop în sine, nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci îndreptarea acestuia; ele sunt ajutoare, exerciții de întărire în virtute și de îndepărtare de la păcat.
Rușinea n-are ce căuta în momentul spovedaniei; că zice Sf. Ioan  Gură de Aur: „Diavolul are, între altele, și vicleșugul acesta, că ia omului rușinea când vrea să săvârșească păcatul și i-o aduce înapoi când vrea să-l spovedească“, ca s-ăl țină tot în stăpânirea lui.
De obicei, pentru cei pregătiți, după spovedanie urmează, ca o răsplată și încununare a înfrânării și ostenelilor postului, Sfânta Împărtășanie (sau Sf. Cuminecătura sau Sf. Euharistie), pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca Sfântă Taină la ultima Cină servită cu ucenicii Săi, joi seara, înaintea sfintelor Sale patimi, când, luând pâinea, mulțumind, a binecuvântat-o, a frânt-o și, dând-o celor 12, le-a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor“... Apoi, binecuvântând vinul, a zis: „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor...“, dând apoi porunca expresă de a o continua: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea...“ (Matei 26, 26-28). Sfinții Apostoli și urmașii lor, Arhiereii și preoții, împlinesc porunca și aduc de veacuri, în Sfintele Altare, jertfa nesângeroasă a trupului și sângelui Domnului, la slujba Sfintei Liturghii, care este centrul cultului creștin.
Putem concluziona că rodul postului este deplin atunci când prin el reușim să scăpăm de păcate și devenim vrednici să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului fără de care nu există mântuire!

De ce înroșim ouăle de Paște?
Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Culoarea roșie cu care le vopsesc creștinii la Paști, reprezintă, pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar și sângele lui Iisus, care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
În încheiere m-am gândit la două pilde care exprimă într-un mod plastic, felul în care putem pune în evidență calitățile noastre bune și felul în care trebuie să eliminăm răul din sufletul nostru:

1) „Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepți să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
- Nu, părinte, trebuie să le ud ...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari și frumoase ?
 - Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni ...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele sa crească ? - În nici un caz, părinte, atunci toata munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia ... Noi, însă, trebuie să avem grija de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?! Ei, poți tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grija de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta. Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.”

2) Cum te scapi de vicii?
Un tânăr luase hotărârea să se scape de vicii. Încercă, dar îi veni aşa de greu, încât părăsi gândul pocăinţei. Se plânse de aceasta unui bătrân, care, drept răspuns, îi istorisi următoarea întâmplare:
Un om a trimis odată pe fiul său la câmp să cureţe un loc de mărăcini. Băiatul privi locul, privi mărăcinii şi se îngrozi. Pierzându-şi nădejdea că va putea izbuti, se culcă la umbră şi adormi. La fel făcu şi în zilele următoare. Tatăl veni să vadă lucrul copilului său. Locul era neînceput... Dânsul nu grăi nimic de rău, ci cu blândeţe arătă fiului său o bucată de pământ, cam a zecea parte din loc: “Doresc, zise tatăl, ca pentru azi să cureţi numai această bucată de loc, mâine alta la fel şi în fiecare zi tot aşa, până termini.” Copilul făcu aşa: împărţi locul în zece părţi şi în fiecare zi termină câte o bucată, iar după zece zile locul era tot curăţat, de îţi era mai mare dragul să-l priveşti. Dintr-un loc plin de mărăcini ajunse un loc de o frumuseţe rară. Bătrânul care istorisea, zise apoi către tânăr: Tot aşa trebuie să faci şi tu. Viciile care te stăpânesc, priveşte-le ca locul cel plin de mărăcini. Voieşti să te scapi de ele? Nu-ți pierde nădejdea. Leapădă-te pe rând de ele; îţi va fi mai uşor. În curând şi pe nesimţite, te vei scăpa de toate, ajungând cel mai bun om, aşa precum îţi este gândul. Tânărul înţelese învăţătura şi făcu după sfatul bătrânului. El ajunse respectat şi iubit de semenii săi pentru buna purtare de care da acum dovadă.
În speranța că aceste cuvinte vă vor zidi sufletește, vă îndemn să vă iertați unul pe altul, să vă ajutați unul pe altul, să vă îndreptați unul pe altul și să vă rugați lui Dumnezeu unul pentru altul. Vă îndemn ca de Sfintele sărbători ce vor urma să participați cu dragoste la slujbele Sfintei Biserici slăvind pe Dumnezeu și mărturisindu-vă credința ortodoxă  pe care o avem de mai bine de două mii de ani.
Bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne învrednicească de slăvita Lui Înviere! Pace și bucurie spre slava Preasfintei Treimi!

Preot Robert Stan